In fiecare zi imi propun sa fiu calm si sa explic, fara sa ma enervez, ori de cate ori este nevoie. In fiecare zi ajung la bazin optimist si increzator ca astazi va fi o zi linistita, fara tipete si lacrimi. Apoi urmeaza prima greseala si explodez, adio rabdare, adio optimism, sa inceapa ora de inot si suspine.
Majoritatea parintilor sunt la geam si urmaresc ora ascultand indicatiile mele rastite catre copii. In timpul si dupa fiecare exces de zel imi dau seama ca exagerez si imi potolesc pornirile nervoase aducandu-mi aminte de utopia pe care mi-o propusesem la inceputul antrenamentului. Se poate si altfel si totusi pare ca nu se poate. Copiii sunt multi, timpul limitat si pretentiile ridicate.
Imi imaginez ca nu am cum sa nu ajung la televizor… inca un antrenor lipsit de tact pedagogic care tipa de nebun la copii.
Copiii progreseaza, rezultatele sunt bune: medalii la fiecare concurs, recorduri batute si timpi imbunatatiti. Si medaliile vin cu regularitate la fel cum vin si tipetele (insotite de implicare si munca de calitate, asa imi place sa cred) dar totusi se poate si altfel.
De ce tip? De ce nu am rabdare? De ce pierd din vedere ca am in fata niste copii carora le e greu sa se imbrace singuri, care acum invata sa scrie si care inca mai cred in Mos Craciun si Zana Maseluta? Poate din cauza oboselii, poate din cauza neputintei sau poate doar din obisnuinta.
Se termina ora si dau ochii cu parintii copiilor. Cateodata cate un parinte ma solicita pentru o discutie. Aproape mereu ma gandesc ca o sa mi se atraga atentia ca am fost prea dur si aproape mereu, daca este adusa in discutie atitudinea mea la antrenament, mi se cere sa fiu mai dur si sa ii muncesc mai mult, ba chiar sa ii si altoiesc daca este nevoie.
Timpurile s-au schimbat dar probabil parintii care au facut sport inca isi amintesc bataile si jignirile atat de comune acelor vremuri nu demult apuse. Dar doar pentru ca ii tratez mai bine decat atunci, asta nu inseamna ca am dreptate sa ma comport asa.
Stiu ca gresesc, imi propun in fiecare zi sa nu o mai fac si sunt gata sa imi recunosc greseala, sa imi accept criticile si sa incerc sa indrept situatia, dar criticile nu vin, lumea ma apreciaza si …
Mi s-a spus ca dupa aritcolul asta lumea o sa creada ca sunt psihopat.
Ce bine ca lumea nu stie cine sunt! 😀
